„Yo soy español integral y me sería imposible vivir fuera de mis límites geográficos; pero odio al que es español por ser español nada más, yo soy hermano de todos y execro al hombre que se sacrifica por una idea nacionalista, abstracta, por el sólo hecho de que ama a su patria con una venda en los ojos. El chino bueno está más cerca de mí que el español malo. Canto a España y la siento hasta la médula, pero antes que esto soy hombre del mundo y hermano de todos. Desde luego no creo en la frontera política.”
„Eu sunt în mod integral spaniol şi ar fi imposibil pentru mine să trăiesc dincolo de hotare; dar îl urăsc pe cel care este spaniol doar de dragul de a fi spaniol, eu sunt fratele tuturor şi îl detest pe omul care se sacrifică pentru o idee naţionalistă, abstractă, din simplul motiv că îşi iubeşte ţara cu o legătură la ochi. Mă simt mai apropiat de chinezul bun decât de spaniolul rău. Cânt Spania şi o simt până în măduva oaselor, dar înainte de asta sunt cetăţean al lumii şi frate cu toată lumea. În nici un caz nu cred în graniţele politice.”
Federico Garcia Lorca
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Posts
Cam asta spune si Plesu:
ReplyDeleteSunt mandru ca sunt roman = sunt mandru ca am nasu' carn
"Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, “sunt mandru ca sunt roman” e totuna cu a spune “sunt mandru ca am nasul carn”, sau “sunt mandru ca am ochi albastri”. Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi “mandru” de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil... Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii. Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat “ai nostri”, i-au batut “romanii nostri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, stazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. (“Treaba romaneasca...”) Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: “Fac pe dracu! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?”. Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: “Sunt mandru ca sunt roman!”.
Andrei Plesu
sursa/dilema veche